“We all want to fall in love. Why? Because that experience makes us feel completely alive. Where every sense is heightened, every emotion is magnified, our everyday reality is shattered and we are flying into the heavens. It may only last a moment, and hour, an afternoon. But that doesn’t diminish its value. Because we are left with memories that we treasure for the rest of our lives.”
la Défense este o emblema a Parisului dar este totodata si o emblema a lumii de mare.
Nu ne mai intalnim pe strada Tudor Arhezi sau Victor Hugo ci pe strada SFR si in piata SNCF. Da, toate locurile sunt numite dupa diferite companii sau marci renumite.
In plus, sticla nu mai are calitatea ei esentiala : transparenta - totul e din sticla dar nimic nu e transaparent…
…doua caracteristici ale cartierului parisian atat de emblematic si gigantesc.
Prin 1944, sub cele mai indarjite bombardamente americane, Bucurestiul petrecea la fel ca in anii nebuni ramasi in urma cu doua decenii. Mancarea era ieftina, hotelurile primitoare iar gradinile de vara, Rasca, Otetelesanu si Carabus, dar si Bordeiul, inca de pe atunci asezat la marginea Herastraului, raspandeau pana in mahalalele marginase mirosul de patricieni la gratar si sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone.
Pe Calea Victoriei intrau si ieseau din umbra enorma a Palatului Telefoanelor atat automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibitiei si a lui Eliot Ness, cat si trasuri, asa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau sa care lumea bogata a orasului la sosea. Distractiile erau peste tot la-ndemana.
La Opereta canta inca Leonard, circul Sidoli (fara batranul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu in urma, dar cu cele doua fiice ale lui impamantenite aici si maritate cu mari financiari evrei) se lauda, dupa ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, si cu douazeci si patru de cai impodobiti cum nu se mai vazuse pana atunci, iar santanurile atrageau o clientela vesela si petrecareata, intre care distingeai nu rareori ofiteri germani insotiti de femei de lux, femei fara oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe intretinute de unul sau de altul, dar destule si dintre cele care nu se jenau sa-si afiseze tariful pe usa lor din hotelul in care primeau musteriii.
Una dintre acestea era Zaraza, si povestea ei m-a emotionat intotdeauna nu prin ciudatenia ei nemaivazuta, cat prin faptul ca e adevarata. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume tiganesc traditional. El inseamna Minunata. Femeia foarte tanara ce-si facuse intrarea, in seara fatala cand a inceput totul, in localul Vulpea Rosie de pe Selari, la bratul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era intr-adevar tiganca, avea fata aspra, buzele ca de barbat senzual si parul atat de negru si de lucios, incat de buna seama ca fusese dat cu pumni intregi de ulei de nuca. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri si pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame.
Grupul tabari la o masa rezervata, se ceru sampanie, se facura glume, se rase nepoliticos de tare. Pe mica scena de cabaret dansa o femeie grasa cu un sarpe letargic. Urma un numar cu porumbei dresati. In fine, aparu, abia vazut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebunesti il insotira.
Probabil ca acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult in ziua de azi. Unii-si mai amintesc de cantecele lui, dar mai degraba ca sa rada de vocea nazalizata care iesea din patefoanele cu inregistrari extrem de proaste. Pe vremuri, ca sa inregistreze un cantec, cantaretul trebuia sa-si vare capul intr-un fel de goarna de alama, care-i altera complet vocea. La randul lor, placile “Pathe”, chiar si cele de calitate, inregistrate sub sigla “His Master’s Voice”, erau de ebonita si, cu vremea, se fisurau, imbatraneau, iar acul de fier grosolan le zgaria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atat de neobisnuite, au o linie sonora atat de originala si de miscatoare si cuvinte de un kitsch atat de induiosator, incat eu, cel putin, le-am iubit de la prima ascultare. Putini mai stiu ca autorul Zarazei, al Ramonei si al neuitatului, desi uitat, Aprinde o tigara a fost Gardel al nostru, atat prin muzica lui, cat si prin viata romanesca pe care a dus-o.
La Vulpea rosie toata lumea venea pentru Cristian Vasile, asa cum Zavaidoc, alta glorie a momentului, facea sa prospere ingerasul, faimosul local al Vioricai Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borila. Le platea ca sa-l protejeze. Cristian Vasile isi dadea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fratii Grigore. De mai multe ori guristii se-ntalnisera, insotiti de malacii lor, si scosesera cutitele. Povestea mea incepe insaintr-un moment de armistitiu.
In acea seara barbatul in smoking alb, mult prea sic pentru infatisarea lui de docher dat cu briantina, incepu cu un cantec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l stia, asa ca-i sorbi vorbele in tacere. Nu, vocea sa nu era metalica. Era o voce de barbat intreg, ti-l puteai imagina cantand pe Humphrey Bogart. Doar textul era usor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecator cu vocea prea aspra, grava si retinuta:
Ti-aduci aminte
Ce dulci cuvinte
Ne trimeteam in scrisori?
Odinioara
Pe dinafara
Le stiam uneori.
Scaldate-n lacrimi noi le citeam
Si-apoi le sarutam.
Visul se curma
Si-n cea din urma
Eu nu stiu ce sa-ti mai scriu…
Cand mama ma alinta, in copilarie, nu ma impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale si cuvenite. Nu voi uita insa niciodata cum mi-a spus tata de doua sau trei ori “puisor”, caci tata a fost intotdeauna aspru cu mine si uneori de-a dreptul rau. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune ca bruta in smoking putea da atata duiosie virila refrenului:
Ce vrei sa-ti scriu
Acuma, cand ne despartim?
E prea tarziu,
Noi nu ne mai iubim.
Cuvinte dragi de-amor
Le-am tot rostit la timpul lor.
Atat le-am repetat…
Ne-am inselat…
Cei din public, imbogatitii si colaborationistii orasului, putred de corupti, pareau sa fi uitat pana si ei Sodoma josnica si monotona a vietii lor. Unii taceau, privind sticlos in fata ochilor. Altii duceau paharul alungit de sampanie la gura si beau din el mult mai mult decat de obicei. Femeile, multe dintre ele tarfe trecute prin ciur si darmon, plangeau ca scolaritele. Se surprinse si Zaraza lacrimand, si nu-si amintea s-o mai fi facut vreodata. Cantaretul mai zise doua cantece vechi si se retrase. Tiganca statu jumatate de ceas ca pe ace si iesi dupa el. Intra in odaia improvizata a artistilor, unde dadu peste imblanzitoarea de serpi despuiata pe jumatate, gadilata de dresorul de porumbei si razand vulgar. Cristian Vasile era la o carciuma din preajma. Nu manca niciodata in localul unde canta. Il gasi la carciuma, stand la o masa, singur, cu un pahar de absint. I se aseza in fata. Baura impreuna, vorbira ore-n sir (ce-si spusesera nu vom sti niciodata), se apucara de mana, ascultara inlantuiti vioara arsa a unui tigan batran si, adanc in noapte, plecara amandoi.
In noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea sa ramana inca aproape doi ani de zile, fara vreo tradare si fara macar un gand la altul. La randul lui, cantaretul nu mai iesea nicaieri fara “nebuna lui adorata”, cum o numea mereu. Faimosul cantec care o imortalizeaza se nascu dupa vreo jumatate de an de trai zi si noapte-mpreuna, si are versuri cum nu se mai scrisesera pe malul Dambovitei:
Cand apari, senorita, in parc pe-nserat
Cu,in juru-ti, petale de crin,
Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat
Si ai trupul de sarpe felin.
Gura ta e-un poem de nebune dorinti,
Sanii tai un tezaur sublim.
Esti un demon din vis care tulburi si minti
Dar ai zambetul de heruvim.
A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a intrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucurestilor. Se canta in berarii si-n adaposturile antiaeriene si o cantau soldatii in transee. Iar fermecatoarea tiganca devenise la fel de cunoscuta ca si celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lasa de dorit un pic cand canta la Grandiflora (caci se apucase si ea de lucrativa meserie):
- Of! Lelita carciumareasa,
N-ai o fata mai frumoasa
Sa ma serveasca la masa?
- Ba mai bine servesc eu,
C-ai fost santiclerul meu.
Doi ani de vis trecura ca-n vis, si de-aici incepe partea sumbra si incredibila, totusi cu totul si cu totul adevarata, a povestirii mele. Dupa cum se stie, artistii faimosi din acea vreme - daca nu si cei de azi, si n-ar trebui sa ne-ndoim daca ne gandim la rapperi si la Pavarotti - erau siliti sa lucreze mana-n mana cu mardeiasii orasului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor si bordelurilor. Un cantaret vestit nu era pentru ei mai mult decat o prostituata careia-i luau buna parte din agoniseala.
Smulgandu-si perii de disperare in fata rivalului sau prodigios, Zavaidoc incerca mai intai sa-l invinga cu mijloace nobile. Pierdu nopti intregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, incercand sa mai faca vreun cantec de succes. Prada unei dezolante lipse de inspiratie, fura o melodie de la Sinatra si fu prins. Cand mai iesea pe scena, avea acum parte mai mult de cotcodaceli si fluieraturi. Atunci apela la Borila de la Bariera Vergului. Talharul, cu un canin de aur si intolit cu vesta cadrilata cum nu mai dadea voie nimanui sa poarte, il asculta si-i explica sfatos ca nu-l poate omori pe Cristian Vasile. “Nu de alta, da-mi place si mie cum ii zice si-ar fi pacat de Dumnezeu.” Si banditul, facandu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se innegrise de invidie, incepu si el sa fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe cand murmura, cu ochii pe jumatate inchisi de placere, cantecul fatal.
A doua zi dupa Sf. Dumitru, Zaraza iesi, dupa obicei, pe-nserate, sa-i ia tutun iubitului ei de la chioscul din colt. Peste Calea Victoriei, in dreptul cladirii Casei de economii, se lasase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al caruia femeia nu-si dadu seama ca din invalidul care vindea acolo nu mai ramasese decat carja, tinuta acum sub brat de un om al lui Borila deghizat. Cum aparu Zaraza, cu un sal de Indii la gat, matahala lepada carja si, sub cerurile ca de pacura in flacari, o apuca de par pe femeie. O privi in ochi ranjind, o musca salbatic de buzele invinetite si, parca din aceeasi miscare,ii reteza beregata cu sisul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dambovitei, unde i se stersera urmele.
O gasira in zori, cu rochia muiata in sange, si cantaretul, care deja rascolise orasul toata noaptea, dupa ea, fu imediat anuntat. La comisariat, povestea mai tarziu politistul de garda din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie in ochi. Cand ii dadura drumul, se duse tinta in prima carciuma si bau pana nu mai stiu de el. Timp de cativa ani mai apoi li se arata musteriilor locul de unde cantaretul muscase din masa.
Zaraza fu arsa la Crematoriul Invierea, care atunci se afla undeva in preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni in lacrimi, nu si Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, maretul dric de abanos sculptat, tras de cai mascati, vadea prin geamurile de cristal o frumusete de femeie cu ochii deschisi, caci pleoapele cu gene lungi nu voisera sa coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenusa fetei umplu o urna ce avea ca toarte doi ingeri de fier forjat.
Nu trecura nici doua zile si urna a fost furata din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colectia de ziare din acea perioada ca sa ma conving de realitatea acestei povesti. Am gasit titluri cu litere de-o schioapa in gazetele vremii anuntand furtul urnei. Ceea ce nu s-a stiut insa niciodata, ceea ce am aflat doar eu, printr-o intamplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau sa fac din asta cine stie ce enigma. Fireste, dupa cum banuiati, hotul n-a fost altul decat Cristian Vasile, cantaretul, care isi invinsese, innebunit de dragoste si disperare, vechea lui teama de strigoi.
Intrase-n miez de noapte pe o ferestruica a crematoriului, pasise pe dalele umede, se-mpiedicase de caruciorul cu care se impingeau mortii in cuptor si, sub sinistra bolta de malachita sculptata, pipaise zeci de urne frumos aliniate ca sa dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O stransese la piept si-si apasase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasa, cantaretul aseza urna pe-un gheridon din coltul odaii si, chiar din dimineata urmatoare, incepu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fara-ndoiala sminteala. Mi-e greu pana si sa pun pe hartie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totusi cat se poate de simplu: in fiecare seara, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mancat cate-o lingurita din cenusa Zarazei. Cand ultimele urme de cenusa de pe peretii urnei au fost inghitite, cantaretul si-a turnat terebentina pe gat, dar n-a reusit sa moara. N-a facut decat sa-si arda coardele vocale, terminand cu cantatul pentru totdeauna. A disparut cu totul si din Bucurestiul real, si din celalalt Bucuresti, fantomatic si cetos, din memoria oamenilor.
Unchiul meu dinspre mama, care este actor, facea un turneu cu trupa lui cand l-a intalnit, prin 1959, la Piatra-Neamt. A gasit acolo, pe post de masinist (tragea in fiecare seara cortina), un batran cu aspect de boschetar, caruia teatrul ii dadea, de mila, o paine. Cineva i-a spus ca era Cristian Vasile si ca fusese faimos la vremea lui. I s-a si fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat batranului o cinzeaca si acesta, gajaind in soapta, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pan-acum povestea pe hartie. O fac eu,in cele din urma, deplin constient de faptul ca nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei:
Vreau sa-mi spui, frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit,
Cati au plans nebuni pentru tine
Si cati au murit.
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce, Zaraza,
Sa ma-mbatezi mereu,
De a ta sarutare, Zaraza,
Vreau sa mor si eu…
- preluare din cartea “De ce iubim femeile”, de Mircea Cartarescu, Editura Humanitas.Scrie-ne despre ce vedete ai vrea sa citesti pe site-ul Eva.ro la adresa vedete@eva.ro.
Splendide !!!!!!!
Voici la version d’une question “bonus” de chimie posée à l’université de Nanterre.
La réponse d’un étudiant a été si loufoque que le professeur l’a partagée avec ses collègues, via Internet, et c’est pourquoi vous avez le plaisir de la lire ….
Question Bonus: « l’enfer est-il exothermique1 ou endothermique2 »
(1 : évacue la chaleur, 2 : absorbe la chaleur)
La plupart des étudiants ont exprimé leur croyance en utilisant la loi de Boyle (si un gaz se dilate il se refroidit et inversement) ou ses variantes.
Cependant, un étudiant eut la réponse suivante :
Premièrement, nous avons besoin de connaitre comment varie la masse de l’enfer avec le temps. Nous avons besoin de connaitre à quel taux les âmes entrent et sortent de l’enfer.
Je pense que nous pouvons assumer sans risque qu’une fois entrées en enfer, les âmes n’en ressortiront plus. Du coup aucune âme ne sort.
De même pour le calcul du nombre d’entrées des âmes en enfer, nous devons regarder le fonctionnement des différentes religions qui existent de par le monde aujourd’hui. La plupart de ces religions affirment que si vous n’êtes pas membre de leur religion, vous irez en enfer. Comme il existe plus d’une religion exprimant cette règle, et comme les gens n’appartiennent pas à plus d’une religion, nous pouvons projeter que toutes les âmes vont en enfer…
Maintenant, regardons la vitesse de changement de volume de l’enfer parce que la Loi de Boyle spécifie que « pour que la pression et la température restent identiques en enfer, le volume de l’enfer doit se dilater proportionnellement à l’entrée des âmes ». Par conséquent cela donne deux possibilités:
1) si l’enfer se dilate à une moindre vitesse que l’entrée des âmes en enfer, alors la
température et la pression en enfer augmenteront indéfiniment jusqu’à ce que l’enfer
éclate.
2) si l’enfer se dilate à une vitesse supérieure à la vitesse d’entrée des âmes en enfer, alors
la température diminuera jusqu’à ce que l’enfer gèle.
Laquelle choisir ?
Si nous acceptons le postulat de ma camarade de classe Jessica m’ayant affirmé durant ma première année d’étudiant « Il fera froid en enfer avant que je couche avec toi », et en tenant compte du fait que j’ai couché avec elle la nuit dernière, alors l’hypothèse doit être vraie.
Ainsi, je suis sûr que l’enfer est exothermique et a déjà gelé … Le corollaire de cette théorie c’est que comme l’enfer a déjà gelé, il s’ensuit qu’il n’accepte plus aucune âme et du coup qu’il n’existe plus… Laissant ainsi seul le Paradis, et prouvant l’existence d’un Etre divin ce qui explique pourquoi, la nuit dernière, Jessica n’arrêtait pas de crier “Oh…. mon Dieu !….”
(Cet étudiant est le seul ayant reçu la note 20/20)
Asta este genul de film care iti aduce credinta inapoi sau ti-o inoculeaza in caz ca n ai avut o niciodata.
Undeva intre documentar despre Romania si expresie a cat poate indura un omulet de 20 de ani, filmul asta te prinde: nu e suspans, nu e surprindere… e un sentiment de revolta continua care cred ca te tine aproape de fetele alea si de mediul infernal in care isi petrec “cei mai frumosi ani”…
Desigur , ca toate filmele bune si romanesti se bazeaza pe mizerie, mizerie umana, saracie si comunism ca sa consruiasca o problematica interesanta. Totusi cred ca atinge doua puncte aproape universale: ce insamna de fapt un avort si faptul ca poate cea mai dureroasa experienta umana ( psihologic vorbind) este violul consimtit…dava n ar fi pleonastica exprimarea.
N-am mai vazut de mult filme atat de serioase si n am mai fost de mult atat de intrigata de doua ore de cinema. Partea proasta este faptul ca o importanta enorma a avut o faptul ca intelegeam ce spuneau. Traducerea a fost infecta… si nici daca ar fi fost exacta, nu ar fi dat posibilitatea oamenilor sa inteleaga aluziile.
Un prieten spunea ca filmul ala e un fel de ecranizarea a “amintirilor (lui) din copilarie” . Este atat de multa realitate romaneasca incat daca nu ai trait-o macar partial, filmul isi pierde jumatate din valoare ( si inca ii mai ramane suficienta incat sa castige festivalul de la Cannes)…
Duceti va si l vedeti…
Coolimea din Romania - In universul adolescentin de astazi sa fii “cool” inseamna sa fii pe trend. Sa asculti drum’n’bass si indie. Sa arati ca o fata daca esti baiat si ca un clovn daca esti fata. Sa ai parul colorat strident si capete de morti pe haine. Sa fii complet innebunit dupa arta in general, dar mai ales dupa fotografie. Sa fii pe Hi5. Sa fii pe Hi5 in grupul “Darama-s-ar scolile”. Sa stai toata ziua pe la TNB, pe TNB preferabil. Sa ai hainele pline de buline sau dungi orizontale. Sa ai poze cu tine pupand o sticla de bere. Sa mergi in Vama. Sa ai skate shoes. Sa ai cat mai multe perechi de conversi. Sa ai cercei cu frunze de marijuana pe tine dar sa nu fi tras niciun fum de absolut nimic in viata ta. Sa ai un jurnal in care povestesti cum ai vrut sa iti tai venele. A.Gheorghe (via stefan)
Sa fii cool e important dar parca in ultima vreme este la fel de important sa vorbesti despre asta. De cativa ani in coace, oameni culti de pe planurile mioritice publica articole de vulgarizare privind psihologia maselor sau a adolescentilor. Tipul asta de articole apar in reviste gen Catavencu, Dilema Veche, Idei in dialog ( mai rar), 7 seri si altele si sunt probabil ceea ce au in comun revistele enumerate mai sus cu cele roz bombon pe care le cumpara domnisoarele pe plaja. Marea diferenta este ca Andrei Gheorghe scrie despre adolescenti si superficialitate cu scarba lui caracteristica, cu sarcasm si superioritate pe gand in revistele de femei articolele vor sa fie mai mult stiintifice…
Una peste alta, ne place analiza psihologica si psihologia de balta ; ne place sa ne comentam semenii ( … sa i analzam si mai ales sa i dezaprobam), de parca nu ne-am conforma toti unor standarde stociale mai mult sau mai putin rigide. Sunt sigura ca autorul insusi isi apleaca cateodata urchea la ce zic revistele despre el si se imbraca sau se poarta “cool” pentu conditia si starea lui sociala…
Tot ceea ce fac copilasii ca sa fie “cool” denota superficialitate. Dar cand a fost adolescenta altfel decat superficial? Cand au fost copilasii altfel decat naivi si neexperimentati ?
Mi se pare interesant sa descoperi care sunt cliseele momentului ..ele se schimba si uneori poate fi amuzant sa le depistezi dar m-am plictisit sa facem asta foarte des, ca sa se vanda ziarul , revista, site ul. Ma intreb de ce nu exista o opera cel putin la fel de celebra ca si Miorita care sa sublinieze placerea de a barfi a romanilor. Mi se pare ca suntem la fel de pesimisti pe cat de interesati de capra vecinului , in special daca ea este moarta.
Din commenturile de la articoluld e mai sus :
”
Acum in tendinte e ca fetele sa fie bisexuale… ne-aparat sa-ti pui o poza pe hi5 (dak esti fata) sarutand-o pe alta ca altfel nu esti trendy/cool, nu? Doar visezi la un five “trendy”, “pretty”, “cute”, “diva”… Va plac comment-urile de la baieti gen “urmam eu”, “sunteti cute amandoua”, “vreau si eu..:*”, “hot pic”.. penibil.
Tot “trendy”/cool e sa dai profile comments sau comment-uri la poze gen messenger :|.. wtf?!?”
O zi faina dragii mei! Si sa nu fiti speriati de ideea de “cool”. Cred ca in urmatoarele numere ale revistei vor scrie despre cat de cool este sa fii complet uncool…deci n aveti nici o sansa: orice ati face o sa va incadrati intr-un tipar.
“Viata i eterica si funebra ca sinuciderea unui fluture.” … asta este cred cea mai moale si bizara imagin din ultima vreme; cea mai iesita din canoane si neconforma cu standardele. Pana si porcul care umbla pe tavan si despre carea vorbeam acum cateva zile, avea nota lui de stupiditate cunta care ferea scena de prea mult original. Totusi de data asta n am gasit nimic in mine care sa rezoneze cu fraza asta:
- viata nu i eterica; viata e carnoasa,plina,colturoasa,abraziva,stridenta,asurzitoare…on
bositoare. Viata trage de tine (si acum gandeste-te la ceasul de azi dimineata ca sa ma intelegi), te impinge (toata suita de reflexe cotidiene), te trage dupa ea in val vartejul evenimentelor, ta zgarie,zgudie si zdruncina ca intr-un carusel cu viteza variabila.
-viata nu-i funebra!! Copii nu sunt si n-au fost niciodata funebri, adolescentii emana viata prin fiecare por, oamenii in toata firea sunt prea ocupati sa fie funebri sau macar sa se gandeasca la asta iar batranii se agata cu atata indrajire de viata incat dau afara in suturi orice gand indoliat.Nici macar sinucigasii nu sunt funebri. …uneori ei poarte costume, rochii de seara sau de mireasa… in general hainele de duminica si parca isi sarbatoresc moartea, nu o jelesc.
-si flutuii nu se sinucid. Am sinucis mmintal sute de oameni,zeci de pisici si cateva zeci de alte animale , imagini sau ganduri….dar niciodata n-am omorat fluturi. E scarbos si intil. Daca vrei sa-i omori, o faci bine merci in momentl cand sunt omizi si respingatori …
Si uite asa a ajns Cioran sa fie original punand cap la cap cuvinte care de obicei nu merg impreuna! Cat de… neoriginal ( glumesc…desi pe principul asta mi se pare ca incearca sa compuna toti “marii” scribi ai zilelor noastre)
Categoria asta nu exista la mine pe blog dar exista si e foarte proeminenta la mine in viata … .
Acum cativa ani am auzit un banc.
Cica vine un baietel de la scoala si i spune maica si ca a invatat despre Venetia. si maica sa ii zice ca e foarte bine, ca uite asa o sa stie el sa le spuna domnitelor cum e in venetia de o sa pice copilele pe spate de placere si admiratie. Si taica su, mai pragmatic,cinic si practic ii replica ca … lasa tata, ca pana iti aduci tu aminte populatia Venetiei, vine un bou cu laptop, cauta pe google si ti fura domnita… . Ce, crezi ca io m-as fi casatorit daca nu era Google?
nu e nici foarte comic, nici foarte optimist si nici nu face cinste speciei umane dar parca parca are un sambure de adevar.
Revening la subiect, de fapt vroiams a va zic ca atunci cand am cautat “my biggest passion”, al doilea link era despre “eve online”… pasiunile zilelor noastre, nobile si inaltatoare pana la stele…stelele de pe ecran.
The Simpsons Movie (2007)
Let’s talk about love , baby! …errr.. noap … poate despre asta vorbiti dupa dar in timpul filmului n-o sa aveti vremes a scoateti o vorba ocupati find curasul… Se rade in hohote, te prapadesti de ras… pe bune… te tavalesti pe jos de ras , razi cu gura pana la urechi, faci pe tine de ras, bufnesti in ras, nu razi pe sub musteti ci din toata inima si cu pofta!!!
E de-a dreptul hilar, fara sa fie in nici un moent redundant sau plictisitor sau obositor sau repetitiv sau prea sec, cum se intampla cateodata cu filmele care nu fac altceva decats a treaca de la o gluma la alta!
Pe tot parcursul lui nu m-am putut abtine sa ma intreb care ar fi portretul robot al scenaristului care ar imagina pe tatal simpson care plimba un porc ( la care tine foarte mult) pe tavanul locuintei familiei sale. Omul asta tine animalul cu picioarele in sus si l face sa paseasca pe tavan si asta suficient de meticulor si indelungat ca sa deseneze o ditamai dunga de copite de…. porc pe tavan ….
Ma gandesc ca tre sa fie un scenarist care in pauza de masa se balaceste intr-o cada de baloane sau spaghetti, se bate cu vopsea cu colegii sau sare cu coarda elastica. Probabil ca al el in birou/companie….ca sa aiba inspiratie … e asa cum se aude ca este la google… sari pe holurile intreprinderii cu bula elastica si te bati cu pistoale cu apa!
Are ochelari scenaristul nosrtu ? Siguuur ca are ! Dar si Harry Potter are ochelari in ziua de azi …deci personajul nostru e mai degreaba la moda decat geeek… Va las pe voi sa decideti daca il imbracam cu tricou cu metalica ( si l retardam un pic - unde verbul a retarda e ala din francza) sau cu tricou cu firefox si l geeek-izam sau ii punem o camasa necalcata , scoasa din pantaloni si descheiata la nasturele de sus ca sa-l facem un erou ratat al zilelor noastre…
Descopar online,cu foarte multa placere, de curand, inca un ziar romanesc de renume si anume Catavencu… Vestea venea la tanc sa mi satisfaca curiozitatea avand in vedere ca in weekend imi fusese coparat cu “fratele lui mai mare” din Franta cu care nu samana deloc iar cand am ajuns in lyon am gasit la un prieten cateva numere vechi.
Dar.. mare surpriza mare… fiecare por avid de informatie sau cultura a trebuit sa se multumeasca cu o farama din urmatoarea stire: in romania exista masini care au numarul xx FBI sau xx KGB. Iti dai seama dom’ le? Astia s spioni, bre!
Poate ca sunt eu depasita dar nu mi se pare foarte comica gluma facuta pe seama timpului meu liber… sau a oricui altcuiva. In acelsi weekend absolut superb de care vbeam mai sus am lansat la un moment dat ipoteza ca se poate suprevietui in ignoranta si cei de pe la politehnici sunt in general dovada vie ca se poate. Totusi, cred ca ar trebui sa avem dreptul ca, daca nu ne dedicam timpul culturii, macar sa dormim sau sa facem ceva util/placut … sau sa citim poante ! dar unele mai reusite!
